În căutarea Franţei pierdute

Editorialul de luni din Curierul National

Am crescut cu Jules Vernes şi cu Alexandre Dumas, m-am îndrăgostit pe muzica lui Charles Aznavour şi Edith Piaf, Mireille Mathieu, Gilbert Deco, Johnny Halliday, am visat alături de Jean Gabin, Alain Delon, Rino Ventura sau Luis de Funes, am învăţat să gândesc de la Voltaire, Diderot şi Rousseau dar, mai presus de toate, am învăţat de la Franţa conceptul de libertate şi de egalitate.

Unde este însă acum Franţa de altădată, cum ar spune François Villon? Nu o regăsesc nici în elucubraţiile lui Lellouche care vrea pogrom împotriva unor categorii de cetăţeni, nici în glumele de prost gust ale comentatorilor francezi de televiziune, cum e cea referitoare la înotătoarea Roxana Mărăcineanu, bancuri care îi mânjesc cu noroi nu pe români, ci pe înaintaşii francezilor de azi care au crezut într-o Franţă a bunului gust şi a stilului. Franţa de acum nu e Franţa mea pe care am cunoscut-o în nopţile lungi când buchiseam pe versiunile originare ale lui Balzac, Proust sau Zola, încercând să pricep ce comori de spirit se ascund în cărţile lor. Franţa lui Sarkozy, un fiu de emigrant care a transformat preşedinţia într-un spectacol de modă şi de can-can, nu este Franţa lui Rimbaud şi nici a lui Baudelaire, nici a lui Verlaine sau Gide, Sartre sau Camus. Între Franţa oficialului Lellouche care îşi ascunde cu greu în spatele sancţiunilor cu care ameninţă România planurile sale electorale de viitor sau dorinţa de a plăcea unor medii sus-puse şi Franţa care a dărâmat Bastilia nu mai găsesc, de fapt, nicio asemănare.

Franţa ne-a dezamăgit pe toţi, pe cei care iubeau castelele şi aristocraţia ei, pe cei care îi preţuiau spiritul şi spiritele, pe cei care îi respectau istoria şi o admirau pentru perioada în care răspândea idei noi în Europa prin Oraşul Luminilor, Parisul. Nu mai regăsesc nimic din toate acestea azi şi caut degeaba gustul madelainei care să-mi reamintească de o Franţa de altădată. În loc de amintirea dulce a spiritului liber, nu mai întâlnesc însă decât gustul amar al deziluziei. Lumina Parisului s-a stins, iar locul ei a fost luat de mâzga intereselor şi a prostului gust. Franţa aristocraţiei spiritului a devenit plebeiană.

Până la urmă, Franţa se umple de ridicol. Îmi amintesc cum, în urmă cu ceva ani, la un meci amical Romania-Franţa, echipa României a fost reprezentată pe afişe în tot Parisul ca un lăutar care cântă la vioară. Surpriză însă. Echipa reprezentativă a Franţei de la acea oră mai avea doar doi jucători albi, Barthez şi Leblanc, restul fiind de alte culori şi de alte origini decât cea franceză. Cam aşa arată spectacolul puritanismului francez!

Anunțuri
Published in: on August 15, 2010 at 4:46 PM  Lasă un comentariu  

The URI to TrackBack this entry is: https://danmateiagathon.wordpress.com/2010/08/15/in-cautarea-frantei-pierdute/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: